Când te gândești la un parlamentar într-o țară europeană, ai crede că e un om ilustru, „tobă de carte”, excepțional orator, persoana care pledează pentru cauza cetățenilor care-l trimit acolo. Și realitatea pare să fie chiar asta acolo. Sau cel puțin așa se vrea să fie arătat.
Pe plan dâmbovițean, însă, politica se face cu totul și cu totul altfel. Campania electorală, în general, e apogeul acestei abordări diferite. La noi, e mai important banul, în orice context posibil.
Astfel, la doar câteva zile după startul campaniei, deputatul de Vrancea, Trășculescu, a fost prins primind mită pentru o intervenție la „șefi”. Și ca să fie totul cât se poate de mioritic, același personaj candidează pentru alegerile din 9 decembrie. Cum listele sunt deja făcute, partidul care-l susținea până acum nu poate să-l retragă din cursa pentru un fotoliu în Parlament. Deci, Casa Poporului va avea, probabil, și în următoarea legislatură, „locatari” coruptibili care iau sau primesc pe sub masă bani pentru a-și rezolva unii altora favoruri.
Puși în fața acestor evidențe, românii cu drept de vot încă nu știu exact pe ce fel de oameni vor pune ștampila. Mulți dintre alegătorii rurali își prestabilesc opțiunea după ce se consultă în prealabil cu preotul satului, cu vecinii… Și uite cum votul nu mai e o chestiune personală, ci o problemă care implică un grup de decizie unanim. În aceste medii, mentalitățile sunt greu de înlăturat, căci cine trebuie „să iasă” tot „va ieși”. Din păcate… Și ne mai mirăm de ce, spre exemplu, un primar rămâne edil de pe vremea lui Ceaușescu? 😀
La oraș, votanții privesc altfel lucrurile. Aici, promisiunile electorale nu mai cântăresc atât de tare în opțiune. Acesta este și motivul pentru care oameni care și-au făcut un nume în Capitală (Elena Udrea, Crin Antonescu, Victor Ponta, Mihai Răzvan Ungureanu și mulți alții ) au preferat să evite să ceară o reînnoire a mandatului de la electoratul bucureștean care îi puseseră în funcție în 2008. Cei mai sus menționați au făcut acest gest conștienți fiind de „mărețele realizări” pe care le-au obținut în urma ocupării de poziții publice, și pe care oamenii le-ar fi sancționat prin „arma supremă a democrației”.
În ziua de azi, societatea s-a polarizat excesiv, iar dezbaterile electorale practic nu mai există. Acum, în România, pe plan politic nu mai există decât militanți pro și anti-Băsescu. Nu se mai vorbește nimic despre programe de guvernare, iar dacă se vorbește ceva se minte grosolan prin umflarea adevărului. A fost o perioadă în care am intrat involuntar în jocul lor, de o parte și de alta a baricadei, până am privit lucrurile în ansamblu și nu avantajau nicio tabără.
Dar n-ar fi totul pierdut. Dacă cetățenii s-ar trezi măcar în al 12-lea ceas și și-ar da seama că sunt oameni care nu merită să ajungă să ne conducă pe noi doar datorită avutului personal, dobândit tot prin infracțiuni în funcții de conducere, poate că mediul politic ar fi altul și s-ar înlătura ignoranța existentă și parvenitismul unora obișnuiți doar să li se dea. Însă, nu e vina exclusivă a alegătorilor, ci mai degrabă a clientelei de partid care învârte aceiași candidați și nu lasă posibilitatea unei eventuale schimbări. Ca atare, votanții adoptă o altă atitudine, mult mai dăunătoare ca oricare alta, să nu se prezinte la vot și să nu se implice.
Realitatea nu arată roz, dar cum să schimbi un sistem cu regulile aceluiași sistem?
