Poporul român a suferit de-a lungul timpului de foame, de libertate, de blugi, de banane şi de alte bunătăţi din care occidentalii se înfruptau nestingheriţi. Între timp, revoluţia şi pseudodemocraţia instaurată a redus gradul de suferinţe „elementare” la un nivel suportabil pentru o bună parte din români, însă a fost amplificată ura, existentă şi sufocată de lipsa libertăţii de exprimare de dinainte de 89, pentru cei aflaţi la putere, a românului de rând, ce adoarme pe Capatos, dar şi a virginului coelian.
Românul neputincios în faţa oamenilor politici, ce nu îşi face timp să se informeze şi să iasă în stradă, găseşte în mintea lui, prea obosită de lupta cu traiul zilnic şi desluşirea misterului din familia Prigoană, soluţia salvatoare, la îndemână şi brevetată de istorie.
Tragerea în ţeapă a politicienilor corupţi, a baronilor locali şi a oamenilor de afaceri spăgari excită în România, în lipsa unei înţelegeri reale, concrete a sistemului democratic şi a rolului şi modului de funcţionare şi tragere la răspundere a instituţilor existente într-un stat membru UE. Invocarea unei pedepse ce era folosită în urmă cu 500 şi ceva de ani pare să provoace orgasme multiple în mintea românului de astăzi.
„Sindromul Ţepeş” i-a hrănit cu sânge dulce pe români până au făcut diabet. Şi uite aşa, orbi, au ajuns să se roage cu satisfacţie la o instituţie a statului de drept mai ceva ca la mormântul lui Arsenie Boca. Printr-o putere de deducţie, demnă de un serviciu secret, DNA-ul a intuit acest sindrom şi l-a folosit pentru a îndeplini diverse obiective politice. Mai de dreapta, mai prin dos, până mai ieri. De astăzi, mai pe faţă şi la comandă unui singur patron.
Cumva speram ca declaraţiile doamnei Udrea, încolţită şi păzită de controlul judiciar, după cum bine spunea, să nu reprezinte doar pentru dânsa „o luminare”. Ci şi o iluminare a cutiilor craniene ale românilor mei frumoşi şi liberi, ce măcar în ultimul ceas să fi fost treziţi de ecranele înflăcărate de breaking news-uri, arestări şi percheziţii, organizate la patru ani anchetă distanţă. Dar nu. Încă se doarme la sânul cald al Burlăciţei şi încă se scrie pe burtiere şi pe bloguri ce neimportantă a devenit peste noapte blonda de la Cotroceni.Fără jenă. Că are cine citi şi da like. De altfel, doamna Koveşi încă hrăneşte românii cu sânge dulce. Ieri a fost rândul domnului Sârbu să doneze. Păcat! Ar fi fost un mogul de treabă în continuare…
Fie el şi muribund, gata de dus la groapă, acest popor, cu arterele îngroşate de cerneala desprinsă de pe fundul Oanei Roman îmbibată în salamul de vară, încă e dătător de viaţă. Am reuşit doar privindu-l să mă vindec de orice strop de naivitate mai rămăsase în mine. E condamnat la moarte sau la senilitate eternă cel ce trăieşte în această ţară şi speră că românii se vor revolta împotriva celor cei conduc fără să-i împingă cineva de la spate, cum s-a mai întâmplat.
În timp ce Cotroceniul tace în noul stil german, ca răspuns la haosul din ţără, admiratorii noului Iisus de România, aducător de rigoare şi stricteţe, căpşunarii şi intelectualii ţării plecaţi peste hotare, ce vizitează frumoasa ţărişioară de Paşte şi Crăciun, scriu scrisori primului dottore de la Palatul Victoria înţepaţi fiind de gândul introducerii unei taxe de 10 euro pentru domniile lor. Şi rău nu zice Ponta, să-mi fie cu iertare. Măcar un leu să dea şi ei, dar să vină să-l platească aici în ţără. Să stea la o coadă, să se plimbe cu RATB-ul, să meargă iarna pe trotuare. Poate îşi mai aduc aminte de casă şi altfel decât de prin ziare.
