Dragă Domnule, hai să îţi zic ceva
Dragă domnule, de ce oare ne cad mâinile să plantăm pomi fructiferi prin oraşe? Ştii ce zic, ..merele, perele, nucile, agudele, bananele.., din poeziile copiilor noştri parcă insuficient preţuiţi.
Oraşele noastre Verzi nu prea ne pun la dispoziţie pomi fructiferi, mancare gratuită, practic fără hârtii!
Hai cu mine un pic în copilărie domnule. Să mergem la ţară!
Mi-am trăit copilăria la ţară. Mă trezea răsăritul soarelui în fiecare dimineaţă la ora ceasului şase. Căţi dintre voi aţi avut ocazia să beţi lapte muls de mamaie sub ochii voştri treji? E destul de devreme domnule, dar cică avantajul la oraş e că acum vaca noastră ne aşteaptă pe raft!
Ieşeam afară în chiloţi şi în cizme în vara rurală şi nici măcar nu concepeam că ar fi posibil ca cineva să ma critice. Practic trăiam şi atât, nu aveam vreo treabă programată. De ce? Pentru că nu eram nevoit să învăţ cum să mănânc hărtii.
Struguri, mere, o grămadă de pere, vişine, cireşele lui Creangă domnule, prune, nu ce te aşteaptă pe raft. Practic mâncam şi mă hidratam moca. Acestea erau câteva din deserturi doar! Nu cred că e necesar să amintesc de masa de dimineaţă, amiază şi cea de seară. Festin. Hai să îţi zic de ce; pentru că controlam mancarea domnule. Nu exista nimic între tine şi mâncare, ceva rău de fel.
foto: desprecopii.com
Dacă îmi vei permite să deraiez un pic de la idee, îţi propun să îmi spui de când nu ai mai fost prieten cu natura, mai exact cu vremea cea udă şi cu Pământul de sub picioarele tale! Natura udă nu se simte în largul ei în ultima vreme, nu prea mai pupă pământ unde să ajute, ca pe bunici, de ce nu? Nu mai poate de beton.
Clima care îţi dă palpitaţii şi nervi în fiecare zi o primeşti exact la coliziunea creierului cu unda emisă de televizor, de aproximativ 1,4 Hz. E hipnoză dovedită ştiinţific mă nene. Semnalul televizorului, odată ce îţi loveşte mintea, declanşează cică unde alfa, prinse se pare cu mâţa în sac!
Ele cică sunt responsabile cu starea de relaxare profundă a omului de carne. O gaură imensă în fruntea ta în acel moment fatidic este atacată brutal cu informaţii, şi de meteo chiar! Chestia aia e o telenovelă, o afacere.
Dar are avantaje nu?? Ştii să îţi iei umbrela de acasă şi ochelarii de soare, chiar şi noaptea uneori după părerea firmelor de ochelari.
La ţară iubeai vremea! O respectai. Ploaia de vară era binecuvântare şi furtunile năprasnice te speriau, dar atât. Tu acum eşti orgolios! Cică n-aaare mă cum să ma sperie, şi o arzi prost în conflict cu tine însuţi! Şi îndrăzneşti să ajungi să ocărăşti creaţia Universului frate cu noi, reţine.
Acum în monştrii de beton vremea, norii domnule se doresc a “se duce în pizda măsii!”. Oare care o fi Mama lor, chiar? Domnule, e martie în calendarul Gregorian şi vremea nu e conformă domnule, e inadmisibil! Stau şi mă gândesc, care o fi fost primul, “Oul sau Găina?”, Clima sau calendarul? Vremea face ce vrea ea prietene, nu are program.
Înveţi în sistemul atât de insuficient care este învăţământul, copil fiind despre Circuitul apei în natură. ( Îl scriu cu literă mare pentru a-i aduce importanţa unui fenomen astronomic ).
O legătură directă între Cer şi Pământ, Apa este sângele acestei chestii practic, aşa cum sângele este fundamental carcasei noastre. Uneori chiar şi “Sângele Domnului” se mai strecoară în rutina unui băutor de vin sadea!
Problema este aceea că ţie, la 12 ani sau mai puţin, nu îţi stătea mintea acolo, la importanţa acestui proces fundamental. Cine înţelege atât de bine fotosinteza copil fiind, nu prea e cu capul în nori, ci mai degrabă deasupra!
La liceu trebuie să te îndrăgosteşti din păcate, Circuitul apei e de la Doamne-Doamne şi atât. Plecând chiar de cam după vreo maxim 3 ani (cu mână largă!) de la momentul asimilării informaţiei aş putea să îndrăznesc să spun, copilul uită informaţia codată pentru el să fie mult prea neimportantă.
Să revenim la fructele cele atât de interzise din copacii oraşului. Treaba e că, ridicol de inutil, acum pe mare parte din cele existente nu prea le consumăm.
foto: universuldecopil.ro
Numai boscheţi. Copaci seculari, de colo-colo un pic pentru o importanţă mai mare, impun respect nu-i aşa? Dar papa bun nu prea. Veveriţa e cea mai mulţumită.
Mi-aş dori enorm domnule să rup o pară din copac, cocoţat desigur pe podiumul de beton, fără să mă izbească instinctul de teamă faţă de vreo posibilă prezenţă a vreunei uniforme un pic prea zeloase.
Fac treabă şi oricine a ajuns până aici cu lectura poate să se convingă de calitatea muncii depuse de mediul rural tradiţional. Problema însă intervine atunci când mâncarea vine cu porţia, şi nu mă refer la comunism. Ai cinci lei? Nu îţi dau mâncarea gratis, ţi-o dau cu şase, mă înţelegi?
Capitalismul, “febleţea Domnului”
Cică în Capitalism trebuie să faci bani din piatră seacă, Visul American în puritatea sa; parcă şi văd steagul acela stelat ce impunea respect peste copilăria mea..
Eh, problema intervine însă în situaţia ipotetică în care noi am mânca pietre. Automat piatra seacă devine scumpă, întotdeauna parcă mai scumpă decât hârtiile pentru care munceşti.
Atunci de ce să nu valorificăm papica nu? Dar cum mama masii să valorifici ceva ce e moca? Se cheamă simţul proprietăţii, un simţ pe care indienii, vizitaţi pe la 1492 de conquistadori, fondatorii Lumii noi, nu prea îl aveau. Astfel rămâi surprins cum au reuşit purtătorii de civilizaţie să îşi însuşească pământul, care acum este American, în schimbul unor şiraguri de mărgele.
Neavând acest simţ, prezent fiind el la marinarii temerari, totul s-a consumat sub semnul unei caterinci reciproce. Indienii au luat un plus 1 pe unitatea câştigului, dat fiind şiragul de mărgele contra a nimic practic, în vreme ce domnii aceia şi-au însuşit teritorii vaste din continent contra unor mărgele.
Mă întreb unde aflu şi eu cum îi chemau pe acei domni şi poate arunc un ochi şi peste un arbore genealogic, de ce nu? Cine ştie, poate or avea vreo rudă pe la Lujerului.
Aşadar, prin simţul proprietăţii tu creezi valoare pentru tot ceea ce te înconjoară. Chiar şi mâncării, concretizată în ideea esenţială a acestei prelegeri.
Dar pentru a te face să îţi doreşti un măr, tu trebuie să nu îl ai, logic, nu? Mă nene dar eu îl am, uite-l acolo în copac! De ce să îl cumpăr?! Sau nu..? Nu mai este domnule, l-au cules alţii pentru tine, mai avari, cu tot cu rădăcină chiar!
Vrei mărul? Plăteşte-mă pentru că am muncit pentru a-l culege, nu? O logică naturală ar zice ei, pupată îndeaproape de regulamentele impuse convenţional exact ca efectul Ariel pe o turmă de oi: Numai oi albe, imaculate! S-au oferit să le culeagă cică pentru noi, fără ca noi să schiţăm vreo intenţie în acest sens.
Prietene, oaia neagră e diferită, nu întotdeauna pusă pe harţă. Şi chiar de ar fi încăpăţânată, nu ar da bine de partea noastră.
Am ajuns Domnule să ne rugăm să ne primească să le culegem fructele, de frica unor hârtii. Simţul proprietăţii asupra banilor este imens. Banul este poate cel mai prezent element în centrul situaţiilor compatibile cu moartea, inclusiv ca element-piedică între Fiul Domnului şi accesul la mâncare şi apă. Un pom fructifer plantat în oraş nu dă bine la bussines. E trist.
