07 MAR ”UNPR este în fața unui moment pe cât de dificil, pe atât de important pentru viitorul său.[…] Am decis așadar să demisionez astăzi din funcția de președinte UNPR.[…] Este unul din lucrurile pe care le mai pot face pentru a da partidului și întregii echipe o șansă în plus în acest an electoral.”, declara joi fostul președinte al Uniunii Naționale pentru Progresul României(UNPR), Gabriel Oprea, după ce miercuri, fostul ministru de interne a fost pus sub urmărire penală într-un alt caz de abuz în serviciu, după cazul „Girofarul”.
„Era și timpul” vă gândiți poate unii dintre voi, după ce ați citit rândurile de mai sus. Surprinzătoare nu este demisia în sine, care era de așteptat după încuviințarea primei cereri de urmărire penală a DNA pentru Oprea. În fapt, domnul Oprea și-a creat un mecanism intern, sau dintr-o anumită perspectivă, extern, de distorsionare a realității care îi redă în minte, ca o bandă magnetică stricată, argumente pentru a nu-și da demisia, care argumente au directă legătură cu interesul național și securitatea națională. De altfel, chiar am văzut acest mecanism în funcțiune începând cu seara de 22 octombrie și până de curând.
Gabriel Oprea nu s-a ținut de promisiuni. În timpul perioadei petrecute ca premier interimar a jucat ba cu unii, ba cu alții, reușind să-i înfurie și pe colegii de gurvernare, și pe viitorul tovarăș președinte, al cărui guvern avea să-i fie premier. A încercat încă de la declanșarea scandalului celor 1600 de deplasări în „interes de serviciu”, să împace prietenii de alianță guvernamentală, cât și pionii care se află pe tabla de șah a lui Iohannis. Dacă aruncăm în discuție și presiunea publică ce s-a strâns pe umerii generalului, dispariția lui politică era o certitudine, moartea polițistului Gigină fiind „martorul cheie” în trecerea spre neființa politică al lui Oprea.
Valeriu Steriu va deveni astfel, cel mai probabil, imaginea care o va înlocui pe cea a generalului izmenar la conducerea UNPR, însă viitorul alianței electorale se joacă încă, cu actorii deja uzați ai ambelor tabere.
Pe o scenă, UNPR-ul s-a apucat să își construiască imaginea partidului dur care aruncă în în eterul mediatic amenințarea că-și va retrage capitalul politic de sub picioarele lui Tăriceanu în fruntea Senatului, în același timp behăind, așa, pasiv-agresiv că Gabriel Oprea a fost forțat, nu de circumstanțele presiunii actuale, ci de PSD, să-și ia zestrea înapoi și să se retragă în munți. Sistematic, mai face și cu ochiul, plin de lascivitate către ideile liberale, pe care le curtează cu promisiuni voluptoase ca alegeri locale în două tururi sau Orban la Primăria Capitalei, mai-mai să-i facă pe pesediști să creadă că nu există drog mai tare decât UNPR-ul.
Pe cealaltă scenă, Dragnea încearcă să unească cele două piese care se joacă simultan, prin acțiuni și vorbe care pompează și umflă balonul în care se adună regretul său pentru situația domnului Oprea. Promisiunile vor trebui să fie ca regretul, maiestate, vor spune progresiștii, după ce își vor fi definitivat conducerea. ALDE tace din gură și așteaptă să-și vadă interesul ițindu-se sub forme armonios împlinite, apetisante, dar cam urâțele, așa, la prima vedere.
Totodată, urmașii Brătienilor par că ar vrea să răspundă la mișcările pline de promisiuni ale UNPR, dar, considerându-se un tânăr distins care își visează cu ochii deschiși următoarele prăzi și care își cunoaște viitoarele înțelegeri-cu niște presupuse doamne, deja mature și care fac ciorbă bună-, nu promite încă nimic unei asemeni domnișoare tinere care a umblat cu atâția și prin atâtea locuri.
Dar cetățeanul? Românul cel de toate zilele… Domnul muncitor, încrezător și uituc? Da, el. El ce rol are aici ne vom întreba cu toții. Ei bine, asta nu știm. Prins undeva la mijloc, cel mai probabil se va bucura. Va fi bucuros-bucuros de tragi-comedia fabuloasă care se desfășoară sub ochii lui, nu doar acum, la preambul, ci mai ales la alegeri, dar inconștient de miza acestui spectacol care se ține cu aparența importanței participării sale- și va aplauda la final, cum se întâmpla la fiecare ciclu de alegeri. Se va bucura, ca nu este el în locul celorlalți.
În concordanță cu Oblomov al lui Igor Goncharov, omul superfluu care poate schimba lumea, dar îi e prea lene să se dea jos din pat, ne vom strânge la următoarele ocazii de protest și vom apuca să recităm, într-un cor improvizat în Piața Universității, frumoasa poezie a lui George Topârceanu, „M-am procopsit”, care merge cam așa:
„La opt ore fix, în stradă
pe trotuar o așteptam,
se zvonea din gura lumii
cum că fata ar fi cam…
Ba mai mult decât atâta,
șoapte rele, ici, colo
ajungeau pînă la mine
cum că fata ar fi o…
Cam și o… puțin îmi pasă!
zică lumea ce o vrea,
dacă fata e frumoasă
poate fi și cum și prea!
La-nceput făcea fasoane
dar la urmă se lăsă:
”ce vrea Domnul de la mine?”
domnișoară aș vrea să…
Am vorbit. Noaptea acasă
”domnișoara” m-aștepta:
șoapte, strîngere în brațe,
sărutări, etcetera…
Nu mult timp după aceea
am aflat cine era
și acuma mă căiesc, fata,
mă-nțelegi, era prea, prea!
N-avui însă încotro;
lucrul, vezi, se petrecu,
și fiindcă fusese o,
m-alesei în urmă cu…”
sursă foto: Inquam Photos Octav Ganea
