Sufletul îmi e mereu dornic de necunoscut, de frumos, de aventură. Deseori oraşul mă sufocă. Betoanele nu îmi sunt cele mai bune prietene iar parcurile, prea pline şi prea comune. În astfel de zile nu îmi doresc nimic altceva decât să mă urc în maşină şi să mă las purtată de indicatoare rutiere cât mai departe de civilizaţie. Nu mă înţelegeţi greşit! Ador oamenii şi toată treaba cu inovaţiile şi progresul ştiinţific, însă uneori aceste lucruri mă lasă fără energie.
La sfârșitul acestei veri, maşina şi indicatoarele m-au dus la Arcuş, în judeţul Covasna. În sufletul Ţinutului Secuiesc se odihneşte poate unul dintre cele mai frumoase castele din zonă: Castelul Szentkereszty. Această construcţie datează din secolul XIX. În documentele istorice apare drept conac boieresc ce a aparţinut unor maghiari. De-a lungul timpului conacul a trecut prin mâna a mai multor proprietari. În jurul anului 1845 se presupune că a fost ridicată şi capela din spatele conacului.
Dacă la început construcţia s-a rezumat la 7 camere, în anii 1890 i s-a mai adăugat un etaj. Baronul Szentkereszty şi sora acestuia au fost ultimii proprietari ai edificiului. Aceştia au investit foarte mult în ceea ce este astăzi Castelul Szentkereszty, în forma sa finală. Din păcate în timpul primului război mondial conacul a fost devastat, urmând ca în 1945 acesta să intre în grija statului român. La 1980 interiorul clădirii a suferit modificări majore, fiind amenajat ca vilă de protocol pentru soţii Ceauşescu. Astăzi, Castelul Szentkereszty găzduieşte Centrul de Cultură din Arcuş.
Lăsând deoparte istoria acestui loc, să vă povestesc cum l-am găsit acum, în 2015.
Imediat după intrarea în Arcuş dinspre Sfântu Gheorghe, pe partea stângă doi lei sculptaţi cu măiestrie în piatră păzesc intrarea pe aleea ce duce spre poarta castelului. Aceasta se deschide mai greu, trebuie insistat. Balamalele sunt uşor înţepenite, semn că nu sunt prea mulţi cei care ajung pe aici. Odată trecută de poarta mare din fier forjat, un domn prietenos trecut de ani buni de prima tinereţe, cu o ţigară în colţul gurii, îmi urează bun venit. Încasează taxa de vizitare a parcului (2 lei) şi îmi dă „mână liberă”.
La câţiva paşi de intrare, în spatele conacului, se află un lac. Astăzi aici îşi mai fac veacul câteva broaşte şi două bărci albastre ce plutesc singuratice. Podul ce unea odinioară malul lacului de mica insuliţă din mijloc, este prea şubred şi prea bătut de ploi să mai poată suporta paşii vreunui turist rătăcit. Cu toate astea, nu deranjează deloc la privire, încadrându-se perfect în peisaj. Aleile…sunt multe şi întortocheate. Te poartă mai întâi pe malul lacului, apoi urcă în mica pădurice de pe dealul ce păzeşte spatele conacului. Felinarele frumos lucrate în fier forjat îşi fac veacul pe marginea aleii. Poate că vor doar să aducă aminte că acum un secol, cineva se plimba pe acolo sub clar de lună, sau poate vor doar să smulgă de la vizitatori un sunet de uimire sau laudă.
Parcul este realizat cu foarte mult bun gust şi atenţie. În timp ce baronul ce deţinea proprietatea era mai tot timpul plecat fiind implicat în treburi politice, soţia acestuia s-a îngrijit minuţios de amenajarea parcului şi a grădinilor de pe moşia din Arcuş. A avut drept model grădinile englezeşti. A plantat aici specii rare de magnolii şi arbori. Nu ştiu câte din cele de atunci mai trăiesc şi acum, însă ştiu că frumuseţea acestui loc îmi taie pofta de a pune întrebari irelevante. Grădinile din jurul castelului sunt practic inundate de verdeaţă şi de arbori ce par că au uitat să se oprească din crescut.
