Ne plasăm în secolul XXI. Secolul vitezei, veacul care stă bine încastrat în conştient ca vârful evoluţiei civilizaţiei umane. Miliarde de informaţii în câteva secunde, tehnologii considerate deschizătoare de noi orizonturi de cunoaştere spre viitor (nu pentru toţi însă nu-i aşa?); mijloace de transport, de învăţare, de conversaţie, mijloace tehnologice cărora ne lăsăm viaţa însăşi pradă. Toate, invenţii care grăbesc. Ce anume grăbesc şi încotro..?
Cine suntem de fapt?
Avem capacitatea de a accesa atâtea idei încât, numeric vorbind, tind spre infinitate. Forţa aceasta nevăzută, materializată în ceea ce prin convenţie s-a stabilit a se numi “creier”, ne permite să creăm viaţa însăşi.
Fizic, la o privire un pic dindărăt, nu suntem altceva decât structuri scheletice extrem de atent învelite în diverse materiale. Strict fizic vorbind, tot ce facem noi o viaţă este să ne deplasăm dintr-un punct A într-un punct B şi atât. Tot ce înseamnă viaţă, cu frenezia de rigoare, cu bucurii, tristeţi, nervi, dragoste, conştiinţă, inconştienţă, teribilism, planuri, vise, remuşcări şi multe şi multe alte elemente, ceea ce ne face pe noi oameni este ceea ce nu se vede cu ochiul fizic, produsul acestei entităţi care sălăşluieşte în noi, acest „eu” pe care cei mai mulţi din păcate îl percep strict carnal, cu formă finită şi fragilă, cel din oglindă.
Evident, între minte şi corp există o interdependenţă, dar corpul tău este produsul minţii, a acelor lucruri pe care le-ai accesat deja, şi a acelora care aşteaptă răbdătoare să fie descoperite. Spun asta pentru că termenii generici de “prost” sau “deştept” sunt pasibili de a nu fi existat vreodată.
Ce trebuie spus despre omenire?
Dumnezeu a creat omul şi i-a îngăduit să convieţuiască în armonie cu natura. Mediul înconjurător ne pune la dispoziţie absolut tot ceea ce este nevoie pentru a supravieţui. Mai mult decât atât, natura ne permite, prin ceea ce ne oferă, să îndrăznim să alegem. Un lucru fundamental ar trebui să avem în vedere în fiecare secundă a existenţei noastre finite: absolut orice lucru la care te-ai putea gândi în momentul asta, oraşe, maşinării dintre cele mai sofisticate, fiinţe, sunt toate PĂMÂNT.
Actualmente suntem mai mult de 7 miliarde de oameni pe Terra. Aproximativ 80% dintre noi ne risipim zilele comasaţi în aceste spaţii artificiale enorme pe care le numim oraşe. Cu perfidul “ajutor” al acestei creaţii, omul a ajuns să evite natura. De ce? Păi cică dacă alegi să trăieşti aşa cum te-a lăsat Dumnezeu, eşti sălbatic, eşti murdar, bolnav sau mai ştiu eu ce. Trebuie neapărat să iei parte la “zumzetul” oraşului pentru a fi ala evoluatu’, pentru a beneficia de tehnologiile avangardiste, pentru a te bucura de efecte vizuale, tactile, auditive, pe care natura cea sălbatică nu ţi le poate oferi.
Dramatic este că treptat le dăm şansa acestor “beneficii” să ne conducă existenţa. Am ajuns în situaţia în care pur şi simplu percepem viaţa din aceste construcţii artificiale ca fiind ţelul nostru înnăscut. Ne aflăm în situaţia în care primim natură cu porţia, şi acceptăm acest fapt ca fiind ceva normal.
De ceva vreme mă întreb ce împrejurare dramatică a făcut ca măreţul om să se complacă în a-şi trăi viaţa în cutii de chibrit, înghesuit împreună cu alte sute de posesori de har divin în blocuri de locuinţe monstruoase. Ce anume a determinat omul să renunţe la a se mai ghida după valorile naturale cu care a fost înzestrat de Creator? Bunătatea, înţelepciunea, înţelegerea, într-ajutorarea, alunecă tot mai mult în abstract. Însuşirea acestora şi a altor nenumărate calităţi atât de speciale prin particularul prin care îi sunt atribuite omului se zbat în situaţia dramatică de a cădea în utopie.
Odată cu dezvoltarea oraşelor nevoia de a străbate distanţe mari a crescut. Astfel omul, prin strălucirea minţii sale, a materializat ideea de mijloc de transport. Prima maşină din lume cu motor cu ardere internă a fost construită de Siegfried Marcus în anul 1864. 150 de ani mai tărziu, pe suprafaţa planetei Pământ există aproximativ 1 miliard şi 15 milioane de automobile, majoritatea comasate în oraşe, provocând numai stres, nervi, obligaţii, poluare.
Cea mai mare ipocrizie creată vreodată în istoria umanităţii o constituie noţiunea abstractă de economie, concret, banii. Această formă de existenţă presupune gravitarea în jurul unor hârtii cu o valoare atribuită arbitrar. Omul a ajuns în secolul XXI, altminteri vârful evoluţiei sale, să se supună unei structuri artificiale, în speţă economia. Cele mai mari drame din istoria omenirii au avut loc cu scopul posedării unor cantităţi cât mai mari de bani. Dacă e să creăm o proporţionalitate între termenul abstract de oraş şi rolul forţei monetare, ca efect direct asupra omului, vom descoperi că însăşi dezvoltarea acestor structuri citadine a influenţat creşterea absurdă a dependentabilităţii omului faţă de aceste hârtii cu valoare artificială. S-a ajuns într-o situaţie atât de dramatică încât ai mai multe şanse să supravieţuieşti naufragiat pe o insulă pustie decât fără bani în oraş.
Oamenilor, voi care staţi câte o mie într-o casă dar sunteţi străini unul de altul, voi ce vă mândriţi cu numele de OM, animal suprem peste animalele care nu raţionează. Vă consideraţi superiori peste necuvântătoarele care transmit prin grai pur dat de Creator spre a fi dat mai departe. Ce preţ are supremaţia conştiinţei când mândria şi orgoliul caută în neant suflarea cosmica a Lui? Drumul omului numit de sine însuşi căutător al Creatorului nu este altceva decât prefaţa grabei spre pierzanie. Închisă în carcasa perfectă de oase şi carne a omului stă o clipă din infinitul cosmic, iar noi, aleşi privilegiaţi ai totului şi nimicului deopotrivă, trasăm cercuri. A merge în cerc înseamnă a te limita la a gravita în jurul unui punct din întregul infinit. Suferim blocaţi în acest punct, aparent incapabili să evadăm, ne considerăm departe pe drumul spre finalitatea destinaţiei însă în fapt ne zbatem blocaţi, ca într-o întrecere din care nu câştigă nimeni, beţele fiind puse în roate ca într-un joc de domino. Strigăm deopotrivă egalitatea înnascută însă prima rază de lumină care atinge conştiinţa noului om nascut aduce cu sine anularea egalităţii, înăbuşită de context.
Încotro mergem boss, ia zi…?
