Cu toate că există persoane care se confruntă cu Tulburarea de Personalitate Borderline, în România aceasta nu este foarte cunoscută. Pentru a vă ajuta să înțelegeți mai bine această patologie am stat de vorbă cu Raluca, o tânără care se confruntă cu această tulburare de personalitate.
- Cum este să trăiești cu Borderline în fiecare zi?
Pentru niște ani buni de zile, să trăiesc cu Tulburarea de Personalitate Borderline a fost pentru mine ca și cum aș fi fost încuiată într-o celulă și pusă să mă lupt cu mine. Cu tristețea, dezamăgirea, ura și furia din mine. În cel mai rău punct al manifestării tulburării eram disperată. Aș fi făcut orice ca suferința din mine să dispară. M-aș fi rănit sau aș fi rănit pe cineva. Dar în sinea mea m-am simțit mereu speriată de oameni, de viață și de cine sunt eu. Mai bine zis de cine nu sunt. Mereu mi-am dorit să fiu mai puternică, mai îndrăzneață, mai puțin timidă, mai curajoasă… Mi-am dorit să nu simt durerea la o intensitate atât de mare, mi-am dorit ca lumea să nu îmi spună că sunt prea sensibilă sau că plâng din nimic. Mare parte din viață m-am simțit așa… După ce am fost diagnosticată și am început terapia și după multe încercări nereușite de a mă “înțelege” cu tulburarea mea am ajuns în sfârșit, într-un punct în care pot spune că “mă simt în regulă cu mine”.
- Această tulburare îți afectează relațiile cu prietenii sau familia?
Menționez că sufăr și de anxietate socială, așa că mult timp mi-a afectat relația cu prietenii. Mult timp am simțit că nu aparțin de nimic și că nu pot vorbi cu nimeni. Încă mă confrunt cu această problemă dar am planuri pentru a o combate.
Cu familia nu pot spune dacă mi-a afectat relația. Părinții mei sunt despărțiți iar eu nu mi-am cunoscut tatăl până la adolescență. Pentru mine, familia a fost până atunci mama, bunica ,bunicul și sora bunicii. Eu locuiesc cu mama și bunica. Cu bunica recunosc că nu am o relație prea armonioasă. Mi-aș fi dorit să ne înțelegem mai bine, dar ne stă în fire să nu putem face asta. În schimb, mama este cea care m-a înțeles mereu. Are o minte foarte deschisă și este foarte grijulie.
- Știu că fiecare persoană cu Borderline are simptome diferite. Tu ce simptome ai?
Din câte am văzut și eu, toate persoanele cu Borderline sunt legate de același diagnostic, dar simptomele nu seamănă deloc! Numai în situații de criză sunt identice. Știm că sunt nouă simptome, așa că voi încerca să le numesc pe acelea care mi se pare că au ieșit la suprafață. Eforturi disperate pentru evitarea abandonului, gânduri în contradictoriu, instabilitatea părerii despre sine, comportament impulsiv, autovătămarea și gândul suicidal, perioade de intensitate emoțională, furie intensă sau incontrolabilă, sentimente intense de gol pe dinăuntru. După cum vezi le-am numit pe toate.
- Crezi că diagnosticul te împiedică să faci ceea ce îți place?
Cu siguranță m-a împiedicat… Asta și din cauza anxietății. Să nu reușesc să mă exprim m-a durut cel mai tare. Am fost unul din acei copii care nu se integra ușor și care nu vorbea dacă nu trebuia neapărat. Îmi doream să vorbesc cu oamenii mai mult pentru că nu voiam să fiu singură. Însă nu mă simțeam bine lângă nimeni, așa că am sfârșit prin a mă izola. Prin clasa a VI-a am descoperit că îmi place să desenez și mi-am petrecut o perioadă din timp desenând personaje de anime. Încă mai fac asta din când în când. Desenul m-a ajutat să-mi exprim suferința. Aveam momente când scriam pentru a mă descărca de sentimente apăsătoare. Hobby-urile acestea cred că au fost o salvare la acel moment.
- Ai avea câteva sfaturi pentru persoanele cu Borderline?
Chiar am unul foarte important pe care l-am primit de multe ori, dar nu am putut să îl consider ca fiind fezabil o perioadă lungă de timp:
Oricât de greu iți este acum, continuă să mergi înainte. Foarte important: cere ajutor! Dar cere ajutor de la persoanele care chiar te pot ajuta. Caută să fii ok! Caută scopuri în viață! Caută oameni care să iți fie alături, ca mai târziu să le fi și tu alături. Luptă, mergi înainte și vei găsi, după toată disperarea asta, ceva important pentru tine. Ceva pentru care să te dedici, ceva care să te facă fericit sau care să te facă să trăiești. Nu contează dacă este o persoană, luna de pe cerul înstelat, un animal de companie sau mai știu eu ce. Dar cel mai important, caută să fii bine!
- Ai avut momente când ai fost exclusă dintr-un grup sau dintr-o activitate din cauza diagnosticului? Dacă da, ce sfaturi ai avea pentru persoanele care fac acest lucru.
Dacă am fost exclusă dintr-un grup pentru comportamentul meu? Pot spune că mi-am pierdut niște prieteni din această cauză. Însă daca nu mă lăsam inclusă în diferite grupuri, nu prea pot spune că am fost exclusă… Dar întotdeauna am bănuit că voi fi dată la o parte. Cât de adevărat a fost acest fapt? Nu sunt sigură…
- Crezi că poate fi schimbată percepția oamenilor asupra acestui diagnostic?
Cred că ar trebui schimbată percepția nu numai față de acest diagnostic, ci și față de tulburările și bolile mintale. În societatea de azi, poate fi greu. Sunt oameni care acceptă persoanele cu astfel de probleme, persoane care fug de ele și persoane care batjocoresc și rănesc, în loc să facă un bine. Frica față de necunoscut este des întâlnită. Este ceva normal, iar fiecare persoană reacționează într-un anume fel. Cred că mai multe explicații, mai multe informații și exemple despre aceste lucruri pot ajuta enorm. De asemenea, educația constituie un rol foarte important, după părerea mea.
sursă foto: scoalapacientilor.ro
