Limba Română oficială este considerată, morfologic, lexical şi fonetic, contemporani fiind cu toţii la unison cu ea, a fi la nivelul cel mai ridicat de cunoştinţă a noastră faţă de ea de până acum.
Istoric vorbind, direcţia sensului limbii române a avut de suferit însă.
Începutul secolului al XX-lea ne prindea “cocoţaţi” pe culmile evoluţiei literare, ştiinţifice, culturale, pline de români care obţineau aprecieri extrem de atente de la comunitatea istorică europeană, dacă vorbim doar de Mihail Kogălniceanu (vărule, domnia lui a scris peste O mie de cărţi), care lucra la Istoria Lumii cănd Dumnezeu a hotărât că este prea mare pentru acea perioadă. Exemplele pot continua.
Secolul al XXI-lea a lovit însă fulminant, chiar susţinut timid cam de la instalarea Partidului Comunist Român, adică de prin ’48 -până în ’90-, în ceea ce priveşte “golirea” Limbii Române.
Orientarea ideologică influenţată masiv a suprapus peste limba română tradiţională, cea plină de cuvinte cu substrat ideologic extrem de interesant, o limbă care trebuie adaptată la anumite cerinţe, în principal la neologisme, care de fapt sunt cuvinte împrumutate din ceea ce e “cool” în Occident.
Evident, tovaraşii ruşi nu beneficiază de vreo relaxare, în ceea ce priveşte influenţa lingvistică pe care încă o au în România. Amplitudinea influenţei limbii ruse în “must-have-ul” lingvistic al nostru a ajuns într-atât de înrădăcinată în sistemul educaţional românesc din a doua jumătate a secolului în cauză, încât, cel puţin în partea de sud-est a ţării, bunicii şi părinţii încă vorbesc limba rusă fluent, evident, concomitent cu cea română.
Iată doar două exemple de cuvinte considerate în acest moment demodate, din vocabularul limbii române.
În primul rând vorbim de cuvântul văzduh, înlocuit în vocabularul limbii de cuvântul cer. Ele desigur apar just ca fiind sinonime, însă, în vreme ce simbolistica lui cer defineşte un spaţiu cosmic infinit, pe fundalul unor descoperiri ştiinţifice, noţiunea de văzduh, compusă din cuvintele văz şi duh, simbolizează ideologia existenţei unui Duh deasupra ochilor noştri. Drept urmare, termenul arhaic prezentat impunea traiul omului sub atenta şi permanenta stare de veghe a ceea ce ştiinţa rusească numeşte Cosmos şi cea Americană Univers. El era prezent în viaţa noastră, impunea o educaţie teologică neforţată. Acum e doar un decor, dindărăt existenţei noastre.
Cum faci ca oamenii să nu mai acorde atenţie văzduhului?
Pentru a face asta este nevoie de o simplă idee, dar extrem de complexă prin prisma efectelor acesteia. Evident, îi dai un sens de neutralitate, şi faci ca noul numit cer să devină neinteresant în concepţiile unei mase de oameni. Căci să fim serioşi, cine mai are timp să se uite la cer? Sunt sarcastic şi nu prea. Ironie, dar cu un substrat care atrage atenţia asupra unor conexiuni empatice realmente superbe, abolite fiind însă de o simplă diferenţă de nuanţă fonetică. Manipulare a unei chestiuni fundamentale în existenţa de sute şi mii de ani a neamului istoric românesc, evident.
Al doilea cuvânt care vine să întărească regretul pentru care o limbă goală ne pustieşte tradiţiile este cel de traistă.
Sunt perfect de acord că, din nou, cuvinte ca pungă sau sacoşă sunt sinonime cu termenul traistă. Însă, în vreme ce primele două cuvinte de mai sus desemnează aceste diferite sensuri, semnificaţia celui din urmă, arhaism fiind, are o simbolistică aparte, militând fonetic pentru mulţumire sufletească.
Cuvântul traistă este compus din termenii trai şi stă, drept urmare simbolizează spaţiul unde cele necesare traiului stau.
Termeni ca pungă sau sacoşă, folosiţi acum pentru a denumi recipientul în cauză, şterg practic din vorbire un cuvânt mistic, la fel ca şi primul, propagat din generaţie în generaţie în vremurile secolului trecut, cu o simbolistică cu caracter fundamental pentru orientarea ideologică istorică a locuitorilor acestei ţări.
Se pare că dorinţa de aliniere cu celelalte state considerate importante ale Europei şi nu numai ajunge atât de departe încât suntem dispuşi mai mult sau mai puţin voit să readaptăm Limba Română la standarde fără fond, doar cu formă.
foto: irinamonica.wordpress.com
Am ajuns un popor fără istorie. Societatea aceasta este într-atât de schimbată într-un timp atât de scurt încât îi este imposibil să se mai identifce cu valorile propuse de oameni luminaţi din această năpăstruită ţară.
Noua Orientare ideologică fiind atât de drastică, evenimentele care au construit istoria României au ajuns o dulce utopie. Atribuită cel mai adesea personalităţilor istorice le este caracteristica omului superior, dispărut între timp. Tind să cred că această concluzie asupra omului încă român este un pic dramatizată. Evident este însă faptul că se lucrează intens la sufocarea ideologiilor românilor prin termeni împrumutaţi, fără a mai conţine misticismul dulcelui nostru grai care a fascinat o lume întreagă de atât de multe ori în istorie.
